Am realizat Pictura si desenul de mai sus după ce am citit poezia “Pe aceeași ulicioară...” pe care Mihai Eminescu a scris-o tot cu gândul la iubita lui pierduta pe veci. Acest desen, la fel ca si pictura nu este doar o natura statica. Undeva dincolo de fereastra apare umbra ei, atât de subțire si de gingașa. Creațiile de mai sus sunt structurate pe doua planuri, planul apropiat, casnic,domestic al naturii statice si planul îndepărtat de dincolo de fereastra unde se afla cerul cu elementele sale cosmice, natura cu copacii infloriți si silueta fantomatica a iubitei. Nu știu daca poetul a scris aceasta poezie cu gândul la Veronica Micle sau muza lui era tot fata pe care a iubit-o atât de mult in adolescenta . Femeia fara chip din acest desen este cea mă care se gândea Eminescu când când privea ulicioara care ii trezea atâtea amintiri.


Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna la fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!

Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.

Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.

Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet

Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.

Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.

Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!