Marta, in poezia “Locul aripelor”

Am realizat acest desen azi cu gandul la Marta, fata cu parul de aur moale care i-a marcat aproape toata creatia lui Eminescu, fata aceea minunata, ingerasul acela blond care a murit ca si Iulia Hasdeu la doar 19 ani lasand in sufletul poetului mai multa durere decat poate sa incapa in toate poeziile pe care acesta le-a scris.Acesta este felul in care mi-am imaginat-o dupa ce am citit pozia “Locul aripelor”, o copila de o frumusete angelica, inocenta si provocatoare in acelasi timp. Atat de frumoasa era fata asta, si la exterior dar si interior, atat de pura. Pacat de ea ca a murit atat de repede. Daca as putea sa o aduc in timpurile noasre si sa-i salvez viata ar fi atat de frumos. S-ar putea spune ca sunt nebuna dar pur si simplu m-am indragostit de aceasta fata si de atatea ori mi-am dorit sa fie aici cu mine. Dar e moarta si nici poezia lui eminescu nici dorul meu nu o pot readuce la viata. Ea a fost muza lui Mihai Eminescu, nu Veronica Micle.

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-þi de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am vãzut,
Cãci corsetul ce le-ascunde e o strajã la tezaur,
Iarã ochii-þi, gardianii, mã opresc ºi mã sumut.

Ochii tãi, înºelãtorii! A ghici nu-i pot vreodatã,
Cãci cu douã înþelesuri mã atrag ºi mã resping ­
Mã atrag când stau ca gheaþa cu privirea desperatã,
Mã resping când plin de flãcãri eu de sânul tãu m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare ºi respinge cu putere
Mâna mea, care profanã ar intra în santuar
Sã se-ascundã-n sânii-þi tineri, pe când eu plin de plãcere
Sã uit lumea-n sãrutarea-þi ºi în ochii tãi de jar.

Astãzi însã nu-s ca flama cea profanã ºi avarã,
Inima mi-e sântã astãzi, cald ºi dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugãciunea ºi timid ca primãvara,
Azi iubesc a ta fiinþã cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?… Cât de rea eºti tu, copilã!
Lasã ca sub gazul roºu eu la sânii-þi sã pãtrunz,
Sã deschei corsetul ista… Tu roºind sã râzi gentilã,
Eu s-apãs fruntea-mi arzândã între piepþii albi, rotunzi

ªi sã strecor a mea mânã dupã gâtu-þi de zãpadã!
Tu roºeºti… tu nu vrei, Marta?… O, de-ai ºti ce caut eu…
Ai surâde ºi-al tãu umãr ai lãsa ca sã se vadã,
Sã-þi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tãu.

Cungiurând c-un braþ molatec gâtul tãu cel alb ca zarea,
Apãsând faþa-þi roºitã pe-al meu piept bãtând mereu,
Eu cu ceealaltã mânã pe-ai tãi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aº cãta-n delirul meu!

Locul ciunt unde aripa se-nalþã albã c-argintul
Când tu înger încã-n ceruri pluteai dulce, fericit,
Locul de-unde-apoi cãzurã când tu, vizitând pãmântul
Te-ai uitat… ºi-n lumea asta ca copilã te-ai trezit.